Primăvară în Toscana

De la Bucureşti la Bologna, zborul durează vreo 90 de minute. Într-o dimineaţă senină, cum este cea de astăzi, poţi vedea întîi contururile Carpaţilor, cu văile lor, peste care stăruie ceaţa. Apoi, spre nord-vest, apar culmile înzăpezite ale Alpilor – cu ochii la ele, nici nu bagi de seamă că avionul a survolat Adriatica şi se pregăteşte să te lase, uşor, pe aeroportul „Marconi” din Bologna.

Oraşul Roşu şi genitaliile lui Neptun

Bologna - Palazzo Comunale

29 martie 2014 - Bologna, Prato, Montecatini Terme. Capitală a regiunii Emilia Romagna, Bologna are vreo 400 de mii de locuitori. Întemeiat de etrusci, dezvoltat de romani, cetate de piatră şi cărămidă în Evul Mediu, sediu al primei universităţi europene (1088), Oraşul Roşu e primitor cu turiştii – poţi să-l baţi cu piciorul, pe vreme rea, fără să te uzi, graţie porticurilor sale. Bologna trece, astfel, celebra probă de urbanitate a arhitectului Ioanide, plăsmuirea livrescă a lui George Călinescu... Porticurile, galerii exterioare, care înconjoară pieţele, bisericile, casele, au intrat deja în patrimoniul cultural UNESCO – construite întîi în lemn, apoi în zidărie, poartă semne de breaslă şi ornamente dintre cele mai frumoase. Doar în centru sînt 38 de km ! Născute din dorinţa omului medieval de a-şi mări etajele superioare ale locuinţei, s-au transformat apoi în trotuare acoperite şi în locuri excelente de negoţ.

Bologna - Fîntîna lui Neptun

 Din păcate, n-am timp să le studiez în voie – peste trei ore, maşina va pleca spre Prato. Aşa că mă alătur grupurilor de turişti, care galopează deja către Piaţa Mare (Piazza Maggiore), printre italienii guralivi şi relaxaţi – sîmbăta, circulaţia maşinilor a fost oprită în zona centrală. E soare, oamenii îşi plimbă căţeii sau au ieşit la o tură cu bicicleta. Am ajuns în inima oraşului – un spaţiu deschis, cam cît un teren de fotbal, înconjurat de clădiri emblematice – spre sud, Biserica San Petronio, uriaşă, în stil gotic, începută în secolul al XIV-lea şi neterminată nici pînă astăzi, spre vest, Palazzo Comunale, sediul de azi al Primăriei bologneze, pe care tronează statuia aceluiaşi sfînt, Petronio, episcop din secolul al V-lea, patronul urbei. În centrul Pieţei, lumea cască gura la o monumentală Statuie a lui Neptun – Domnul Apelor, „Il Gigante”, cum îi zic localnicii, îşi conduce carul triumfal, într-o procesiune de sirene, tritoni, delfini şi alte meduze! Operă a sculptorului flamand Giambologna, se ridică aici din 1565. Cum mie nu prea-mi place manierismul, mă amuz observînd că Neptun are genitaliile cam mici. Mă lămureşte ghidul. Artistul a trebuit să facă unele concesii atotputernicei biserici catolice dar s-a răzbunat aşa cum doar un creator o poate face – privit dintr-un anumit punct, Neptun scoate un deget obscen, direct sub burtă! Locul neobişnuitei privelişti e marcat în pavaj cu o piatră neagră, zisă a ruşinii!

Giovanni Domenico Cassini

 În Catedrală se fac reparaţii, anumite capele nu sînt accesibile. Oricum, interiorul impune – nava centrală, cu arcele sale gotice, se rezeamă de coloane roşii, înălţîndu-se 40 de metri. În Capela Regilor Magi – o frescă dantescă, cu Mahomed şi Lucifer în Infern. Dar cel mai tare îmi atrage atenţia „Meridianul lui Cassini”, o proiecţie a poziţiei soarelui, la zenit, de-a lungul anului, pe planul locului. Trasat pe marmura catedralei, Meridianul are 66 de metri – din înalt, o rază de lumină cade aproape de locul echinocţiului de primăvară. Cassini, director al Observatorului astronomic din Paris, în timpul lui Ludovic al XIV-lea, a descoperit sateliţii lui Jupiter şi ai lui Saturn şi a calculat distanţa Pămînt-Soare.  Un crater de pe Lună îi poartă numele.

Meridianul lui Cassini

 Din nou pe străzi, în jurul Pieţei Mari, pînă la vechile ziduri ale cetăţii. Intru şi în Catedrala Sfîntului Petru, barocă şi caldă, cu a sa „Plîngere” din terracota, un grup statuar impresionant. Apoi, la un bar de sandviciuri, pe sub porticuri, să mă întremez după atîta contemplare –  prima dată cînd îmi exersez italiana pe localnici ! Şi, da, e bine – putem să ne înţelegem!

La Brîul Maicii Domnului

După-amiază, drum spre Prato, celebru centru toscan al ţesăturilor şi pînzeturilor. Străbatem Apeninii Septentrionali, pe o excelentă autostradă. La tot pasul, lucrări de artă inginerească – viaducte, tuneluri, unele lungi de kilometri. Nimic ostentativ, totul funcţional, chiar dacă se văd urme de vechime. Peisajul toscan e minunat – văi abrupte şi dealuri stîncoase, pe care se ridică, ici şi colo, case cu campanilă. Pare că, de-a lungul vremii, a existat aici o competiţie pentru poziţia de pe vîrf – excelentă pentru observaţie şi pentru orgoliu. Aşezări întregi se înghesuiesc pe cea mai înaltă culme. Mă gîndesc că valahii de pe muşcele n-au construit niciodată pe înălţimi ci numai pe văi – o fi ceva ce ţine de psihologie? Sau de o învăţătură mai bătrînă, care-ţi spune să pui casa la jumătatea pantei, cu faţa la sud, la drum, la apă curgătoare? Oricum, la noi, pantele sînt mai line...

Domul din Prato

Prato e un oraş de vreo 200 de mii de locuitori, aşezat la poalele Muntelui Retaia. Munte-munte, dar în grădina publică cresc palmieri! Peste zona veche pluteşte o atmosferă de somnolenţă patriarhală – lumea pare că-şi face siesta. Din loc în loc, se zăresc restaurante chinezeşti – aici se află cel mai mare Chinatown după cel din Milano! Pe străduţele înguste din centru, ajung la Dom, dornic să văd Brîul Maicii Domnului, o relicvă despre care există mărturii că a făcut minuni. Desigur, e greu de dovedit provenienţa acestor relicve – ştiu că alte fragmente din Brîu se află la Mănăstirea Vatoped de la Athos – dar emoţia îmi rămîne întreagă.  Din păcate, Brîul Maicii Domnului nu este expus – mă mulţumesc cu frescele lui Agnolo Gaddi, printre care o extraordinară „Adoraţie a păstorilor”.  Apoi, la un cappucino, mă conving că Prato promovează stilul de viaţă „slow food” – servirea durează 30 de minute!

Spre seară, ajungem în Montecatini Terme, staţiunea balneară a ducilor Toscanei, începînd cu secolul al XVIII-lea. Izvoare termale, doamne cu crinolină, flirturi şi jocuri de noroc, bazine de marmură şi pavilioane Art Nouveau... Astăzi, izvoarele au cam secat, termele sînt în renovare, jumătate din cele 200 de hoteluri au pe uşă anunţul „De închiriat”.  Criza bate briza! Sigur, nu e ca la Herculane, unde şmecherii au pus mîna pe moştenirea imobiliară imperială, ca s-o lase apoi în paragină, dar şi aici se simte apusul gloriei. Totuşi, oamenii sînt optimişti. Hotelul la care tragem e proprietate de familie – ne întîmpină patroana, o italiancă tînără şi creaţă, vorbind o engleză excelentă. E amabilă şi dinamică, promite că o să ne răsfeţe, culinar vorbind. Hm, hm... Ceva nu-mi sună bine.

Montecatini Terme - ceva mai bine ca la Herculane!

 Dau o raită prin împrejurimi. Magazine de firmă, costume de 5000 de euro, pantofi din piele de crocodil, Gucci, Versace, D&G, cîteva Ferrari-uri roşii, la colţ de stradă, cupluri care se plimbă, grupuri de turişti ruşi în maieu, nemţi pe biciclete. Nu e rău. După cină, mă retrag la terasă, în compania unui pahar de Montepulciano – pe care l-aş da oricînd pe o Fetească Neagră -  şi a unei pipe. În hotel nu se fumează, aşa că simt discriminarea pînă la os! Mîine, voi lua drumul Florenţei – sînt doar 45 de km pînă acolo şi m-am hotărît să călătoresc cu trenul italian. Două gări servesc micuţa staţiune, amîndouă la o azvîrlitură de băţ. (va urma)

Fragmente din volumul "Meridiane subiective. Călătorii pe hărţi şi-n cărţi"