vineri, iunie 27, 2014

Meridiane subiective - Primăvară în Toscana (IV)

Marea rivală a Florenţei

Siena

1 aprilie – Siena. Astăzi, plec la Siena, cu autobuzul – în autogara din Montecatini, lume puţină, adormită, ca lunea dimineaţă. O angajată mătură, alta aranjează ziarele în rafturi. Ediţii groase, reviste lucioase, multe romane grafice – uite că, în Italia, presa scrisă nu e pe cale de dispariţie! Voi schimba cursa în Florenţa, iar pînă la Siena mai sînt vreo 80 de km... E soare, maşina merge lin, parcă bifînd fiecare curbă din labirintul rutier toscan. Mereu spre sud, prin acelaşi peisaj colinar, dealuri stîncoase, văi repezi, arce de beton susţinînd şoseaua, ici-colo chiparoşi de un verde închis, în grupuri, case-turn pe înălţimi, locuri bune de vînătoare. Autostrada S2 urmează vechiul drum de pelerinaj din Evul Mediu, prin trecătorile apărate de oraşe fortificate, precum Monteriggioni, neschimbate de sute de ani. În Renaştere, Siena ghibelină a fost rivala Florenţei, cu care s-a întrecut în producţia de ţesături, în comerţ, construcţii, opere de artă şi diplomaţie! După bătălia cîştigată la Montaperti, în 1260, Siena a intrat în epoca de aur a construcţiilor publice, ridicate de aristocraţii locului, urmaşii lombarzilor şi ai francilor lui Charlemagne. Din păcate, pe la 1348, ciuma loveşte oraşul, ucigîndu-i o treime din populaţie. Două sute de ani mai tîrziu, florentinii îşi iau revanşa – în cele 18 luni de asediu, vor muri şi mai mulţi sienezi ca la ciumă. Învingătorii vor stopa orice dezvoltare ulterioară – Siena va îngheţa, în forma Evului Mediu. Astăzi, cetatea are cam 50 de mii de locuitori.

Siena - Piazza del Campo

Ca şi Roma, Siena e construită pe şapte coline – drumul urcă şi coboară mereu. Autogara e lîngă zidurile vechi – vorba vine autogară, o staţie obişnuită, cu un pasaj subteran, unde se găsesc casele de bilete. Încep explorarea, la pas, îndreptîndu-mă către Piazza del Campo – nici n-aş putea să mă rătăcesc, există indicatoare la tot pasul. Între zidurile caselor medievale, cu patru-cinci etaje, e umbră şi răcoare – străzile pietruite, înguste, abia permit trecerea vreunei camionete cu marfă. Peste tot, simboluri animaliere – unicorni, lei, bufniţe girafe. Sînt semnele heraldice ale celor 17 parohii sieneze, cartierele medievale. Ele marchează şi steagurile călăreţilor ce se întrec, anual, în Palio – cursa de cai neînşeuaţi, ce are loc în piaţa publică. „Palio” înseamnă „steag” – învingătorul cursei îl va primi, drept trofeu, alături de admiraţia concitadinilor. Primesc şi pariorii ceva – depinde cît de inspiraţi au fost! Violentă şi simbolică, această sărbătoare e atestată din 1281 – dar rădăcinile i se întind pînă în Imperiul Roman. Păcat că nu e iulie, mi-ar fi plăcut să asist la aşa ceva.

Căpitanul Giudoriccio da Fogliano, frescă de Simone Martini, Trecento

Intru într-un magazin al producătorilor locali – multe tipuri de brînzeturi, pîine, covrigi, prăjituri şi vinuri. Oamenii sînt mîndri de stilul lor de viaţă, se cunosc, discută îndelung cu vînzătorii, schimbă reţete. E luni dimineaţă, dar nimeni nu pare grăbit – gustă timpul, nu caută să-l omoare! Alături, mă atrage o vitrină cu tutun – aleg un „Davidoff Green Mixture”, la jumătate de preţ faţă de România. Ştiam eu că românii au mai mulţi bani decît italienii, dar nici chiar aşa. Din vitrină în vitrină, am ajuns pe nesimţite în Piazza del Campo – e ca o vale podită cu cărămidă roşie. Rosario Assunto, filosoful oraşelor şi grădinilor, scrie undeva că îi aminteşte de forma mantiei Maicii Domnului, ocrotitoarea oraşului. Mărginită de palate elegante, Piazza del Campo te duce către Palazzo Publico, cu al său Torre del Mangia, înalt de 102 m. Sînt 500 de trepte pînă sus şi prefer să-mi menajez genunchii. În Primărie, mă uimeşte Sala del Mappamondo – picturile sale de Ev Mediu sclipesc minunat. Zăbovesc îndelung în faţa „Bunei şi Relei Ocîrmuiri”, fresca lui Ambrogio Lorenzetti, un manual de guvernare valabil şi astăzi. Aşa naive, fără simţul perspectivei şi al amănuntelor, îmi plac mai mult decît unele opere renascentiste. De ce? Pentru că merg la esenţă, ilustrează principii. Renaşterea descoperă frumuseţea umană, de acord, dar se pierde, uneori, în individual. Între o Madonă hieratică a vreunui maestru necunoscut din Trecento şi portretul migălit de Rafael pentru o comanditară din înalta societate, e limpede că aleg Madona!

Simone Martini - Maesta (detaliu)


Tarotul Domului din Siena

Din piaţă, în cinci minute sînt la Dom. Spectaculoasă lucrare gotică, ridicată ca să-i umilească pe florentini... Intru şi cîteva momente nu văd nimic. Apoi, ochii mi se obişnuiesc cu obscuritatea şi descoper ce mi se aşterne la picioare – un paviment cu mozaicuri din marmură colorată aşa cum n-am mai văzut în nici o biserică.  Catedrala a fost începută în secolul al XIII-lea dar n-a fost terminată niciodată, din cauza ciumei. La mozaicuri s-a lucrat 200 de ani. Patruzeci de meşteri pietrari au îmbinat cu răbdare segmentele roşii, verzi, albe, negre, galbene, albastre în scene care l-au făcut pe Vasari să scrie că „pavimentul Domului este cel mai frumos, întins şi magnific dintre toate”...  Majoritatea mozaicurilor înfăţişează, aşa cum e normal, scene biblice. Totuşi, ochiul iniţiatului sesizează numaidecît că, printre pildele creştine, se află şi altele, mult mai bătrîne. Nici nu e greu – primul mozaic ni-l prezintă pe Hermes Trismegistos, legendarul maestru egiptean, predînd cărţile înţelepciunii către discipoli din Orient şi Occident, aluzie clară la circulaţia doctrinei tradiţionale. Constructorii de la Siena, conduşi de Cavalerul Ospitalier Alberto Aringhieri (Rettore dellOpera – Maestrul Lucrării), cunoşteau, probabil, doctrina neo-platonică a lui Marsilio Ficino, cel ce vorbea despre ascensiunea către Dumnezeu a bărbatului, prin iubirea părţii feminine. Altfel, de ce-ar fi plasat în Dom, de-o parte şi de alta a pronaosului, zece figuri ale Sibilelor Antichităţii? Profetese, preotese, păstrătoare ale tainelor popoarelor, Sibilele sînt, de fapt, urmaşele femeilor şamani din Neolitic, cele care vegheau asupra micilor comunităţi umane ascunse prin peşteri...

Domul din Siena

După ce le-a privit şi a meditat, iniţiatul este condus către alte figuri, puternic semnificative. Unele dintre ele par lame de Tarot. Iată aici Roata Fortunei, care îi ridică pe unii, pentru a-i coborî pe alţii. Regii şi cerşetorii stau, deopotrivă, sub puterea ei. Îl vedem şi pe Spînzurat, agăţat de păr în copacul patimilor sale, aşteptînd Învierea. Acolo, Îngerul Temperanţei cere răbdare în opera Schimbării Fluidelor. Dincoace, Împăratul domneşte peste lumea materială, aşezat pe tron, alături de sfetnicii săi. Şi aşa mai departe – n-ar fi greu să identificăm aici toate cele 22 de Arcane Majore, aşa cum au făcut-o, deja, mari hermetişti ai decolului al XIX-lea. Creştinism esoteric? Masonerie? Ciclul cavaleresc al Graalului? Desigur. Din toate cîte ceva. Pentru că doctrina tradiţională nu cunoaşte graniţe. Ea impregnează imaginarul religios, adaptîndu-se circumstanţelor istorice şi culturale, fără a renunţa niciodată la esenţa ei. Iar Adeptul se bucură atunci cînd o regăseşte şi o recunoaşte.

Hermes Trismegistul, pavajul Catedralei din Siena

Ca şi cînd n-ar fi fost suficiente aceste minuni, intru şi în Biblioteca Piccolomini, un spaţiu monumental, în stînga navei principale, lîngă transept. Biblioteca a fost construită în 1492, pentru cardinalul Francesco Piccolomini, şi a fost împodobită cu frescele lui Pinturicchio într-un stil manierist, care aminteşte de pictura anticilor. Pinturicchio, sau Pictorul cel Mic, a fost discipol al lui Perugino, ca şi Rafael, şi a mai pictat apartamentele Papei Borgia, la Vatican. Contemporanii îl apreciau pentru culorile sale strălucitoare şi pentru scenele vii. Despre compoziţiile din Biblioteca Piccolomini, Vasari spune că i-ar aparţine, de fapt, lui Rafael. Constat că-mi plac şi mie. Figurile au ceva proaspăt, scenele cuprind zeci de personaje. Ici colo, identific „tablourile din tablou”  - peisaje marine, oraşe căţărîndu-se pe pantele munţilor, copaci fantastici şi pieţe cu arhitectură ideală. Biblioteca Piccolomini expune astăzi manuscrise cu inluminuri. Mă uit mai atent şi realizez că sînt cărţi cu cîntece religioase – iată portativele, notele şi cuvintele lor!

Siena - Palazzo Comunale

Pe terasa Muzeului Domului, peisajul sienez mi se dezvăluie în toată splendoarea – o insulă de acoperişuri brun-galben-roşcate, înconjurată de marea dealurilor verzi, cu vii şi chiparoşi. Privirea îmi fuge către biserica San Domenico, înaltă şi severă – aici se păstrează capul Sfintei Ecaterina, patroana Italiei. Sfînta, dedicată de timpuriu iubirii lui Cristos, a trăit în timpul ciumei. Va organiza ajutorarea celor bolnavi şi săraci, va lucra în spitale, va căra morţii şi îi va îngropa, va consola pe cei deznădăjduiţi, fără ca boala s-o atingă. Va avea viziuni şi va purta stigmatele lui Hristos, pînă cînd îşi va da ultima suflare, în 1380 (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu